Cercuri și Triunghi (RO)

This piece, crafted in Romanian with the aid of AI and inspired by the currents of contemporary Romanian literature, has granted me a rare opportunity to unravel the threads of my emotions surrounding my return home. In truth, home for me is Romania, home is the language of my mother, and home is the deep, unspoken calling of my heart. To feel the embrace of these elements once more is to awaken an ancient connection within my soul.

I find myself now in the second week of my return to Romania, after nearly three months of wandering, far from the shores of my temporary abode in Mexico. Yet, in this land of my ancestors, I am reminded that no matter how far I roam, the essence of home remains unaltered, ever a beacon guiding me back.

I hope that through the aid of a translator or the wisdom of AI, you too may partake in the spirit of this piece, and find within it a resonance that speaks to your own heart.

With Love,
Adi

Cercul

Lunile acelea de început, de la sfârșitul unei veri sufocante și interminabile, când copilul acela cu părul ca păpădia era purtat, pe brațe, din brațe în brațe, dintr-un continent pe altul, nu mai există decât ca o pâclă subțire ce se destramă încet în memoria sa obosită. De atunci, totul a fost un șir nesfârșit de valuri care îl aruncau pe țărmuri străine, fiecare cu promisiuni nedefinite, fiecare cu o altă limbă, un alt cer, alte stele, dar mai ales cu alt fel de a te gândi la casă.

În Israel, acel praf auriu care se ridica de pe pământul sterp, încins de un soare nemilos, se înfășura în jurul gleznelor lui, lăsându-i urme ca niște tatuaje temporare. În curțile largi și tăcute, cu ziduri de piatră albă, se juca cu umbrele care păreau să fie ale unor oameni pe care nu îi putea vedea niciodată complet. Vocea mamei, însă, era acolo mereu, plină de o nostalgie inexplicabilă pentru un loc de care el nu-și amintea decât frânturi: o casă undeva la marginea unui câmp, un miros de fân cosit și un cer nesfârșit.

Canada a venit ca o mână rece care i-a atins tâmplele într-o dimineață de august, când pădurea, verde și deasă, se desfășura ca un covor magic înaintea lui. Aici a învățat să fie un alt fel de copil, unul care își petrecea zilele învățând despre lumi digitale, unde nu exista nici un Israel, nici o Românie, doar un cod infinit care curgea ca un râu. Augustul acela, 2001, era un prag peste care a trecut cu inocența intactă, fără să știe că lumea însăși se frânge sub picioarele lui, în acele zile în care America își plângea turnurile. Dar pentru el, Canada era doar o extensie a propriei singurătăți, învăluită în zăpada care îi acoperea ferestrele sufletului.

Anii de facultate au fost un fel de dans între real și virtual, între linii de cod și linii de destin, unde fiecare mișcare îi trasa o nouă hartă interioară. Business și Computer Science erau doar măștile pe care le purta într-o lume în care identitatea devenea tot mai fluidă, tot mai pierdută într-o rețea globală de posibilități. Și apoi, ca o chemare dintr-o altă viață, a venit Mexicul, o pată de culoare care s-a întins peste tot ce știa până atunci.

Mexicul înseamna foc, dar nu focul purificator, ci unul care te devorează încet, te arde pe dinăuntru până rămâne doar esența ta adevărată. În anii pandemiei, Mexicul era ca un labirint, unde fiecare stradă, fiecare piață, fiecare chip era o reflexie a ceva ce nu putea descrie, dar simțea. Aici, în umbra piramidelor, în vuietul orașelor coloniale, a descoperit că era mai român decât crezuse vreodată. Fiecare zi în Mexic era o întoarcere spre un centru, dar centrul nu era acolo, ci într-o Românie pe care o știa doar din visele mamei și din poveștile pe care și le spunea singur, noaptea, sub cerul întunecat.

Și când, într-o zi, când pandemiea s-a risipit ca o ceață, a știut că trebuie să se întoarcă acasă. Dar România care îl aștepta nu era România copilului de un an, nici cea a poveștilor mamei. Era o țară care se întindea pe sub pielea sa, în straturile adânci ale memoriei, în undele invizibile care conectau trecutul și prezentul.

Când a pășit din nou pe pământul României, aerul avea o densitate diferită, un miros de umezeală și iarbă proaspătă care l-a învăluit ca o îmbrățișare uitată. Rudele, bătrâne și obosite, îl priveau ca pe o fantomă din alte vremuri. Nu erau povești aici, nu erau coduri și afaceri, doar un sat adormit în umbra dealurilor, un câmp tăcut unde doar vântul își mai spunea istoriile.

A început să redescopere țara în fiecare zi, ca și cum ar fi descoperit o carte veche, prăfuită, dar plină de comori. Literatura română, de care fugise în anii aceia îndepărtați, îi părea acum o cheie spre un univers secret, unul care fusese mereu acolo, așteptând să fie redeschis. Pagini îngălbenite de Eminescu, Arghezi, Blaga, toate aveau acum un alt sens, ca și cum el, pierdut printre lumile străine, era menit să le înțeleagă doar după ce făcuse acea călătorie în cerc.

A regăsit magia, dar nu în marile metropole, nu în chipurile străine, ci în mirosul de pâine coaptă la cuptor, în liniștea de după ploaie, în pădurile care îi șopteau povești la apus. Și atunci a înțeles că întoarcerea nu era doar o revenire acasă, ci o reunire a tuturor fragmentelor sale, pierdute prin lume, care se recompuneau acum într-un singur loc: România. Și în acea clipă, a știut că, de fapt, nu plecase niciodată.

Focul

În zilele fierbinți ale lui Mexic, unde soarele ardea cu o vigoare pe care n-o mai cunoscuse niciodată, tânărul rătăcitor, ca un albatros pierdut în marea de nisipuri și jungle neîmblânzite, a simțit în adâncul inimii o chemare veche ca lumea, o chemare spre esențele uitate ale existenței, spre acele taine ale firii pe care civilizația le închide în temnițele de beton și sticlă. Aici, în inima fierbinte a unui continent care respira istorie și mit, a început să-și descopere adevărata menire, una nu de om al tehnicii, ci de căutător al marilor adevăruri.

Plantele medicinale ale junglei, născute din pământul fecund al Oaxacai, îl priveau ca niște vechi prieteni regăsiți. În fiecare frunză, în fiecare rădăcină, simțea pulsul pământului însuși, un puls care se sincroniza cu propriile sale bătăi de inimă. Și atunci a început să învețe limbajul tainic al acelor plante, să descopere cum își ridicau ramurile spre cer, cum își întindeau rădăcinile înlănțuite în pântecul pământului, sorbind din seva vieții însăși. Aceleași frunze care vindecau rănile trupului îi ofereau și balsamul pentru sufletul său rănit de ani de luptă în arenele întunecate ale business-ului modern.

Ritualurile bătrânilor înțelepți ai acestor locuri îi păreau desprinse dintr-un vis străvechi, unul pe care îl purta în sine dinainte de a se naște. Acolo, sub cerul plin de stele, în fumul gros al ierburilor arse, simțea cum timpul își pierde înțelesul, cum secundele se amestecau cu eternitatea, iar viața lui întreagă devenea un singur punct strălucitor în marea noapte cosmică. A înțeles că acele ritualuri nu erau simple acte de venerare, ci porți deschise spre lumile nevăzute, spre acele adâncimi ale spiritului pe care nici un calcul nu le poate atinge.

Cu timpul, certitudinea de a-și lăsa în urmă munca, de a se desprinde de lanțurile orașelor închise, s-a așezat ca o rouă blândă peste gândurile sale. Nu era o decizie rațională, ci o revelație născută din contactul cu pământul, cu munții și mările care îi vorbeau în vis. Oceanele Pacificului, cu vuietul lor etern, îi șopteau la ureche chemări pe care nu le putea refuza, chemări la o viață de aventuri și explorări, unde fiecare val îi aducea o nouă poveste, un nou mister.

Puerto Escondido, cu plajele sale largi și apusurile incendiare, era ca un tablou pictat de o mână divină. Acolo, între valurile înspumate și nisipul cald, a întâlnit acele femei latine care păreau a fi întruchipările unor zeițe uitate. Privirile lor, pline de foc și de mister, l-au ademenit într-un dans nebun al dragostei și al dorului, un dans care l-a purtat prin toate colțurile ascunse ale sufletului său, dezvăluind dorințe pe care nu și le cunoscuse niciodată. Dramele acestor iubiri erau ca furtunile de vară: intense, scurte și devastatoare, lăsându-l cu dorința de a explora și mai adânc adâncimile acelei pasiuni mistuitoare.

Munții magici de Oaxaca erau o altă lume, o lume în care pietrele însuflețite îi șopteau povești de demult, iar aerul subțire îl purta pe aripile unor vise ciudate, aproape profetice. Fiecare potecă pe care pășea îl aducea mai aproape de acea certitudine că viața, adevărata viață, nu se măsoară în succese, în titluri sau averi, ci în clipa prezentă, în momentul în care îți simți sufletul viu, conectat la marile energii ale Universului.

Și când, după săptămâni de rătăciri, a ajuns la Laguna de Chacahua, în miezul acelei ape liniștite, sub cerul întunecat de nori grei, a simțit că timpul însuși s-a oprit. Aici, între apusurile violet și răsăriturile de foc, în liniștea aproape mistică a lagunei, a înțeles că nu mai este nevoie de căutări, pentru că găsise răspunsul: viața lui era o aventură eternă, un lanț nesfârșit de experiențe și revelații, unde tot ce contează este să te abandonezi acestui flux neîntrerupt al existenței.

Și astfel, cu inima împăcată și sufletul îmbogățit, a știut că a venit timpul să se întoarcă acasă, în România, nu ca un om care fuge de trecut, ci ca unul care își aduce cu el comorile sufletești culese de pe alte meleaguri, gata să le împărtășească celor care au rămas, să redescopere magia țării sale prin ochii unui călător al lumilor văzute și nevăzute.

Photos